În lumea de unde vin eu, oamenii au prostul obicei de a tăcea, în exterior, și a urla, acolo, în adânc. Zâmbesc politicos, se ascund sub valuri de ceață catifelată, se ascund atât de bine, încât uită să fie imprevizibili și calzi.
Te
iubesc, dar nu in felul acela, putem scrie poeme pe spinarea viselor
sau putem sa complicam lucrurile, sa ne iubim, apoi sa fugim putin de
noi insine, departe unul de celalalt, atat cat sa vedem totul mai clar,
sa acceptam proza banala a existentei, intr-o disperare tacuta, cu
lumini crude care taie cerurile si presentimentul unei tristeti
ingrozitoare, ca iubirea este o mare iluzie.
Astăzi este o pânză proaspătă pe șevalet, din viața mea, fiecare culoare e o emoție
Briza cu amintiri...
O bariera mare sta in fata noastra, aiurelile imaginației noastre vii. Mințile noastre valseaza în cercuri tot mai mari de mister. Nu spunem ce gandim, anticipam, in schimb..Oscilam intre culoare paralele de gand, gandul tremurator, nesigur, gandul soptit, sidef intre nicovala si scarita, gandul tipat, nedigerat, gandul secret, insotit de zambet, gandul de revolta, abisul. Nimic nu ne bântuie mai rau ca ramasitele de gand nespuse, până nu e prea târziu ! Apoi uitam cui trebuia sa spunem, ce, de ce.
Atunci traim prezentul.
Cum crezi că se vor simți cei vinovati, atunci când vor constata in ce adancimi de depravare și de degradare au lăsat lumea sa se scufunde ?
Dar – ei stiu deja, si nu le pasa…
Există întotdeauna speranță, mintea mea se agață de vârful degetelor copilului meu.
Există întotdeauna speranță ... undeva, dincolo de orizont.
Dansul e expresia verticala a dorintei orizontale.
Este un om normal, cel puțin la fel de normal ca oricare dintre noi, dar atunci când incepe să danseze, asta-i o altă poveste. Zambetul ei ar putea aprinde stele, în timp ce atrage, cu ultimele note cantate, emotii lichide, sub gene, în acele momente de reflecție tăcuta, după ce instrumentele au tacut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Hai să batem cu zapadă, zapada !