✫ Miraj de iarnă

by Miriam Tkee
text din cartea Pătrățica abstractă

„Dă-i omului o mască și el îți va spune adevărul.” - Oscar Wilde

Crăciunul trecuse şi am plecat cu un grup la Călimăneşti, să petrecem acolo revelionul. Mai fusesem în acea staţiune, dar niciodată iarna. Am intrat în singura librărie din zonă. Cărţile stăteau cuminţi pe rafturi, vânzătoarea vorbea la telefon şi am început să răsfoiesc câteva, până când am extras din raft un volum cu poeme de Baconsky. Miraj de iarnă. O voce de băiat:

- ''Aicea totul seamănă cu tine. Sau poate eu asemănări îţi caut''. Nu vrei să cumperi cartea asta.

M-am uitat la el zâmbind. Apoi, în doar câteva minute, am ieșit cu un Dicţionar de neologisme, ditamai cărţoiul, sporovăind veselă cu un băiat cu ochi verzi, eu, singuratica.

Cât de straniu mi s-a părut, zâmbetul a devenit emoționat…Era chiar Vlad, omul albastru din adolescenţa mea. Când l-am recunoscut, am tresărit cu o bucurie care venea dintr-o vară de demult…L-am întrebat dacă, uzând de puterile lui magice, putea ghici ce carte doream. Atunci a ales Dicţionarul şi mi l-a dăruit.

- Dar de Crăciun. E o carte pe care o vei deschide de foarte multe ori. Pe Baconski îl vreau eu.

Era un joc, am acceptat darul, anticipam că această întâlnire nu avea să lase prea mult timp pentru citit. Mă privea într-un fel amuzat.
- Ştiu că am mai crescut, am părul lung, dar nu mă recunoşti ?

Nu m-a recunoscut, poate nici nu îşi mai amintea de mine.

- Ne-am mai întâlnit ?

- Mai demult, pe Valea Călmăţuiului. Eram cu Kat. De ea iți amintești ?

- Kat… Sigur că îmi amintesc.

- Tu eşti micuţa de lângă apă ? Te-ai făcut frumoasă.

M-a privit, măsurând cu zâmbet malițios, cei 160 cm emoţionaţi ai fiinţei mele.

- Şi zici că ai mai crescut ?

Am râs, începea să-mi placă.

- Mi s-a părut, sau mă plăceai, când am eşuat pe ”estuarul” noroios al Călmăţuiului ?

- Asta a fost demult. Oricum, tu o plăceai pe Kat.

- Eu o plăceam pe Kat, iar ea era îndrăgostită de Sebastian.

- Știi, Kat e cu îngerii acum.

- Știu, lumea e mică… Dacă i-ar fi spus lui Sebastian, poate că nu o lua de nevastă, dar sigur ar fi avut grijă de copil.

- Poate o fată de pe la noi așa ar fi făcut, dar Kat nu era o fată de pe la noi.

- Nici Sebastian nu a avut mai mult noroc. Avionul pe care îl pilota s-a prăbușit în Făgăraș, dar nu cred că a ajuns la îngeri, ca prietena ta.

Evocarea ne-a întristat puțin, ne plimbam și tăceam. Fiecare dintre noi se gândea la povestea de demult dintre Kat și Sebastian, dar, oricât de fascinante ar fi poveștile altora, a noastră era strălucitoare. Locul era plin soare, totul era alb, zăpada scârțâia. Purtam o căciuliţă roşie, nu îmi lipsea nimic, eram îmbujorată şi fericită.

- Îmi amintesc cum te-ai fâstâcit când ți-am prins privirea peste mulţimea adunată în Valea Păducelului, la o nunească, a continuat după o pauză. Erai frumușică foc, cu părul cârlionțat și cu nasul în vânt. Atunci mi s-a năzărit că mă plăceai. Dar…

- Eram prea copil, știu…

Luneasca* !

Cântau lautarii lui Coace-Boabe de le curgeau sudorile pe chip, iar copiii alergau prin lunească fericiți. Uneori îi urmăream pe muzicanţi, statui cărora li se mişcau cu dibăcie mâinile, iar grimasele îi făceau să arate caraghioşi, aşa implicaţi în actul muzical, deşi ştiam că nu le păsa de dănţuiala ţăranilor, în hora aia împiedicată, decât în măsura în care primeau bancnote albastre de 100. Violonistul, cu gâtul lipit de vioara soioasă, cu degetele alergând în gol, nebune, pe arcuş, ţambalagiul, ușor cocoșat, cântând cu nişte crose de golf în miniatură (pe care Kat le numea picioruşe cu botoșei), pe corzile electrizate, sub care punea o batistă mare (nu am aflat niciodată de ce), iar acordeonistul, cu ochii închiși, trăind intens muzica, făcea un arc muzical trepidant, în timp ce bobiţele de mahon de pe cealaltă parte a acordeonului (pe care Kat le numea seminţe de lubeniţă), erau apăsate de degetele grăsuţe, armonizând. Acordeonul era instrumentul meu preferat, mă ducea cu gândul la Edith Piaf, căci mama avea un disc de vinil şi o asculta la pick-up.   

- Am vrut să mă apropii, dar ai dispărut. Seara m-am cocoțat în vârful dealului. Căsuța ta dintre vişini parcă era desenată de o mână de copil. Te-am strigat, îmi răspundea ecoul. Mă tot uitam, era lumină, mi-am închipuit că nu vrei să vorbim.

- Nu te-am auzit, vuia toată ulița de sunetele acordeonului şi ale ţambalului.

A scos din buzunar două pietricele. Pe una era pictată o masca, simbolizând îngemănarea Ying - Yang, pe cealaltă un arlechin.

- Sunt talismane, le-am pictat chiar eu. Alege unul. Am ales masca.

- Acum trebuie să-mi spui adevărul. Chiar mă plăceai ?

- Adevărurile se spun pe înserat…

Mă întrebam la ce ar servi adevărurile cuiva care nu mă băga în seamă în adolescență și care, peste câteva zile, urma să fie doar o amintire de vacanţă. Aș fi vrut să par imprevizibilă, dar sigur că eram vulnerabilă şi previzibilă. I-am promis că ne vedem seara. Oboseala drumului mă toropise.

- Diseară, la cafenea. Eu merg să hoinăresc puţin prin împrejurimi.

A plecat, și, întorcând privirea după ce s-a îndepărtat pe alee, a mai zis:

- Moş Crăciun există, întâlnirea noastră o dovedeşte !

Am aşteptat la cafenea, nu a venit. Am adormit confuză, lăsând povara dezamăgirii pe umerii catifelaţi şi albi de nea ai nopţii. Miezul nopţii era luminat de lună. M-au trezit ţipete şi zgomote şi am ieşit pe terasă - cineva avusese un accident. Inima mea a tresărit: Doamne, să nu fie el, să nu fie el, Doamne…

Dar nu eram eu aşa norocoasă.

Puţin timp mă desparte de lună. Ar putea fi la fel de bine o eternitate, pentru că nu pot să plec nicăieri, partea stângă a trupului îmi este captivă, aşa că mă concentrez pe respiraţie.

Era spre asfinţit. Am coborât în peşteră atras de un fel de plâns de bebeluş, care a încetat, când am intrat în burta ei întunecoasă. Aproape de ieşire, un bloc de piatră s-a dislocat, lovindu-mi piciorul drept și blocându-mi mâna dreaptă în adâncitura de pe peretele îngust, de care mă ţineam, pentru echilibru. Am urlat, am urlat de durere și de frică, dar cine să mă audă ? Trăgeam zadarnic, julind încheietura, piatra apăsa mai tare. Mă şi vedeam prizonier al peşterii, mă vedeam pierdut zile întregi, cu gâtul uscat, mă vedeam murind de sete şi ciugulit de păsări, primăvara. Dar la ger nu mă gândeam. Picioarele îmi îngheţaseră iar disperarea mă facea să plâng. Simțeam o durere care urca spre inimă. Nu trecuseră decât câteva minute, care păreau o eternitate, mâna era încremenită, braţul se învineţise, durerea din picior pulsa şi întina fiecare respiraţie. Cu mâna liberă am trimis fasciculul lanternei în imensitatea albă. Am urlat iar și iar, cineva mă va găsi, nu vreau să renunţ. Mi-am aşezat capul pe o pernă de piatră şi de gheaţă. Dacă aş fi putut să dorm ! Dar somnul nu venea.

Atunci mi-a venit în gând să mă rog. Spuneam Înger şoptit, cu sufletul hohotind. O nouă zguduire, o întindere finală şi am tras mâna captivă. Nu mai era o mână, ci o masă însângerată, am înfăşurat în fular totul, şi, cu ultimele puteri, m-am târât prin zăpadă, ghidat de lumina albă a lunii și de luminile de la hotel. Eram, în sfârşit, liber. Nu voiam să mă gândesc cum urma să arate mâna mea după vindecare. Piciorul drept era rănit și mă durea, am căzut de mai multe ori şi am strigat. În urma mea era o potecă purpurie. Când ultima cădere m-a făcut una cu pietrele, nu m-am mai mișcat. Nu mai simțeam nimic, nici durere, nici dorința de a merge mai departe. Eram obosit.

”Nu te opri, nu te opri”, mă îmboldeau gândurile mele îngereşti.

”Aruncă-te în prăpastie, vei fi un șchiop, un ciung”, intrau în dans gândurile diavoleşti.

În cele din urmă, salvamontiştii m-au găsit.

L-am vizitat la spital abia după câteva zile, era ultima noapte din an. Părea foarte grav, a fost operat. Veniseră mama şi sora lui, care arătau distruse și nu au vorbit cu mine. Era palid, suferind, cu trupul tumefiat. Avea bandaje peste tot, dar a întins o mâna către mine. Mă uitam cu teamă la toată acea desfăşurare de pârghii şi la medicamentele înşirate pe noptieră. Atunci am observat ceva care semăna cu o absenţa, acolo unde mi-am închipuit că ar fi trebuit să fi fost mâna lui dreaptă. Mi-am strâns mâinile la piept şi am închis ochii. Când i-am deschis, mi-a zis:

- Ne cunoaştem atât de puţin şi îţi pasă de mine ? Ai o asemenea durere în privire. Zâmbea slab, dar suferea cumplit. Putea să fie mai rău… O să am nevoie de o proteză bună. Nu se termină, doar ca viața mea nu va mai fi la fel.

Atingea marginile unui vis, visul acela minuscul - că va încerca să ducă o viaţă normală. Avea 25 de ani şi viaţa lui deja fusese atinsă de durere.

Am rămas cu el până când vacanţa s-a sfârşit. La plecare, i-am lăsat adresa. M-am întors acasă. Am găsit totul aproape aşa cum lăsasem, cărţile erau la locul lor, cele câteva tricouri pe umeraşe, unul dintre ele atârna jalnic. Am privit în oglindă un chip inexpresiv, ca de copil - nu mă mai privisem în oglindă aşa de câteva zile, şi am mimat gestul de a-mi peria părul. Peria însă se încâlcise într-un smoc de păr blond, semn că Peştişorul Auriu trecuse pe acasă. Îmi puteam imagina mici cataclisme emoţionale pe care blonda le-a trăit în timpul absenţei mele, şi care o duceau în zone în care înceta să mai fie doar o blondă şi se transformă într-o femeie seducătoare, cu mişcări leneşe, stârnind bărbaţii. Sticla veiozei atât de frumos pictată în culori pastel, zăcea spartă lângă vaza în care freziile se ofiliseră de mult şi din care apa se evaporase. Tijele subţiri, ca şi florile galbene, stăteau mărturie că absenţa mea fusese resimţită, măcar de nişte flori care muriseră de sete.

Încetul cu încetul, m-am reîntors la ceea ce eu numeam viaţa mea. Ezitările au început să apară în acţiunile mele care înainte erau spontane, fără teamă. Mă gândeam cât de mult se clatină zilele omului, într-o singură secvență în care calcă greșit și apoi…

Mi-a scris o singură scrisoare, după câteva luni. Cuvintele păreau că hotărau să plece odată cu el.

"Am gustat și binele şi răul, dar în lunile din urmă realitatea a fost terifiantă. Atunci când ne-am întâlnit în librărie, te vedeam parcă, pentru prima oară, şi nu voiam să pleci. Cu toate că nu doresc să retrăiesc trecutul, pentru că atunci ar trebui să trec iarăşi prin accidentul cumplit din Călimăneşti, totuşi mă bucur că am trăit cât să te simt aproape. Oamenii ca mine sunt priviţi ca nişte vietăţi de care îţi fereşti privirea, când le vezi beteșugurile. Am început să merg din nou, dar mersul meu e șchiopătat. Durerea a rămas, cu timpul m-am obişnuit cu ea. Eu, însă, n-o să rămân prea mult aici, e o lume crudă, ştiai ? Te-aş fi chemat, dar tocmai pentru că am simţit că ai fi venit, şi poate ai fi rămas, nu am făcut-o. Tu nu știi, dar ai un dar, îi întorci pe oameni cu fața spre viață. Am vrut să ştii că a însemnat foarte mult să te ştiu, şi că, într-un fel, plec cu tine în gând''.

Cât de departe mi se pare astăzi totul, şi de absurd tot ceea ce s-a întâmplat după întâlnirea din librărie, care umpluse de o energie miraculoasă un timp rupt de timp. Nu îţi lipseşte ceva de care nu vrei să îţi aminteşti, aşa că nu îmi era dor de acea vacanţă, ci de acele momente din trecut, care fuseseră ale mele şi ale unui băiat căruia îi plăcea Baconsky. Lui însă îi lipsea prezentul…

Așa credeam, dar, acum ceva timp am găsit numele lui pe Picasa, l-am recunoscut din fotografii - arăta prosper și fericit și trăia în Canada. I-am trimis un mesaj: ”Dragă Vlad, exiști ? MirKat”. Răspunsul lui sec a venit după câteva zile: ”Dragă Kat, io nu, io nu exist. Dar probabil cealaltă era Kat”.

Timpul care trece peste oameni are un simț nebun al însingurării față de amintiri…

 

_{_________________}

*lunească - nunească (hora miresei) este numele unei hore care se joacă la nuntă după cununia religioasă