duminică, 22 iunie 2014

Hotii de frumusete, Pascal Bruckner


http://www.sighet-online.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=21726:carte-hoii-de-frumusee-de-pascal-bruckner&catid=37:cultura&Itemid=133CARTE: „Hoţii de frumuseţe” de Pascal Bruckner

Scris de Horia Picu   
Duminică, 23 Iunie 2013 07:45
Pascal Bruckner surprinde în cartea sa unele aspecte al firii umane de care n-avem de ce să fim mândri: plăcerea de a provoca suferinţă celor de lângă noi, răutatea dusă până la extrem, nebunia. 
O excursie de câteva zile în Alpi, la schi, la graniţa dintre Franţa şi Elveţia, se transformă într-un lung coşmar pentru Benjamin şi Hélène. 
„Hélène, preocupată de educaţia mea, ţinuse să mă iniţieze în acest sport şi să-mi ofere pe tavă măreţia Alpilor. Culmile lor zimţate, aroganţa lor minerală mă striviseră. Aceşti judecători de piatră nu au nicio indulgenţă; creştetele lor sunt totdeauna prea înalte, prea ascuţite, întregul munte este doar o pedeapsă administrată oamenilor de către natură spre a-i umili.”
Cei doi se întorceau acasă, 
„ducând în portbagaj o valiză plină de oxigen pe care Hélène se pregătea să-l respire în doze mici la Paris.”
Drumul în plină iarnă prin Alpi poate fi periculos…
„Drumul suia, virajele veneau unul după altul, tot mai abrupte. Brazi înalţi, fantomatici, ne încadrau ca un cordon de soldaţi cu mâneci prăfuite.”
Maşina cu proaspăt oxigenaţii cu aerul curat al munţilor rămâne în pană. Ghinionul cel mare e că Hélène şi Benjamin ajung să ceară găzduire peste noapte la hoţii de frumuseţe, adică familia Steiner: Francesca, o fostă profesoară de filozofie, Jérôme, un fost avocat şi servitorul lor, Raymond, omul de încredere, bun la toate.
„Francesca Spazzo-Steiner, soţia stăpânului, şi-a făcut intrarea. Pe faţa ei un amănunt m-a mirat: pielea pleoapelor, abundentă, se aduna la rădăcina genelor, ca un stor rulant deasupra unei ferestre. Te întrebai dacă le cobora seara ca să doarmă.”
Familia Steiner fură…frumuseţi. Adică…tinere femei, pline de viaţă şi de gânduri de viitor, le sechestrează în condiţii inumane şi după câţiva ani le eliberează, dar urâte, schimonosite sufleteşte, mai bătrâne, de fapt, decât propriile lor mame. Excursioniştii înţeleg repede că n-au nimerit în cel mai bun loc.
„M-am întâlnit cu soţia lui Steiner chiar adineauri, a fost amabilă ca o uşă de puşcărie. După părerea mea, îşi muşcă degetele că ne-au primit.[…]. La şase şi un sfert, cu buzunarele pline de provizii luate mai ales de pe tăvile din ajun, am părăsit casa în vârful picioarelor.”
Întunericul de-afară şi locul necunoscut fac imposibilă evadarea din casa groazei. 
„Eram îngheţat, abătut. Am găsit cu greu drumul mare, luându-mă după propriile-mi urme ce nu fuseseră încă acoperite. Am grăbit pasul, speriat că o lăsasem pe Hélène atâta vreme singură. Şi mereu brazii aceia îngrozitori, cu blana lor albă, strânşi unii în alţii, ca şi cum ar fi păstrat o taină. […] Pe măsură ce orizontul se degaja şi noi ne apropiam, clădirea aceea împresurată de molizi şi aşezată în faţa unei pante stâncoase mi s-a părut familiară. O mai zărisem undeva. Dar unde?...Puţin câte puţin, atrocele adevăr ieşea la lumină: printr-un ocol uriaş ne întorseserăm la ferma lui Steiner. Ignoranţa noastră cu privire la teren, luminozitatea slabă, topografia pretutindeni identică explicau această crudă confuzie. Nu voiam să cred, nu putusem comite o asemenea eroare. Când a recunoscut clădirea şi ea, Hélène a scos un ţipăt şi s-a întors în loc: vederea flăcărilor din infern n-ar fi îngrozit-o mai tare.”
Benjamin şi Hélène rămân ostatici în casa hoţilor de frumuseţe umană. Acum Benjamin află de la Steiner marele secret al hoţilor.
„— Ai auzit adineauri un plânset?
— Plânsul acesta, Benjamin, vine de la femeia închisă la câţiva metri de aici.”
O femeie ( şi nu singura…) închisă 
„pentru a ispăşi crima de a fi frumoasă.[…]. Încarcerăm femei frumoase sub această fermă ca să le punem în afara putinţei de a dăuna. Ele îşi achită impozitul pe chip.”
Hélène devine ostatica nebunilor Steiner, iar Benjamin este trimis să „studieze terenul” viitoarelor răpiri. Acceptă asta, fiindu-i promisă eliberarea Hélènei contra a trei tinere răpite şi aduse în cabana unde femeile ajungeau tinere şi deveneau în scurt timp bătrâne. Chiar aş putea spune că Benjamin simpatizează, la un moment dat, cu duşmanul, cu care poartă discuţii sincere
„De ce frumoasele, domnilor? Pentru că, în ciuda celebrului adagiu, frumuseţea nu e o promisiune de fericire, ci o certitudine de dezastru.
Nu concepi că frumuseţea poate fi o caznă? Şi nu doar aceea a idolilor modei sau ai cinematografului, dar şi aceea care-ţi răsare în faţa ochilor la un colţ de stradă şi te lasă tulburat?”
„Rămân toate, până la epuizarea pedepsei, în acest mauzoleu de sub munte, în care îngropăm frumuseţea aşa cum se îngroapă în oceane materialele fisionabile.  Bătrâneţea tabără peste ele ca o pasăre de pradă. Se culcaseră tinere, se trezesc sexagenare.”
„Ştii ce le urâţeşte pe captivele noastre? Faptul că nu se uită nimeni la ele. Or, frumuseţea nu există decât admirată, ea este pe de-a-ntregul ostentaţie, încetează să-ţi pironeşti ochii la ea, şi ea dispare. E tocmai ceea ce facem noi aici: acestor creaturi dumnezeieşti le retezăm dintr-o dată sursa vitalităţii, tăiem toată acea reţea de ocheade şi de omagii care le hrăneşte.”
Femeile captive sunt eliberate în momentul când transformările vizibile pe chipul şi pe corpul lor devin ireversibile. 
„Exală la ieşire un miros acru de ospiciu, mirosul timpului scurs. Le strecurăm în buzunar o oglinjoară. Atunci Venus, privindu-se în oglindă, vede chipul lui Matusalem. Această ultimă comoţie le sfârşeşte surparea: nu se mai recunosc. Le chinuie libertatea regăsită, căci poartă înăuntrul lor închisoarea, închisoarea urâţeniei şi a vârstei.”
Orice dezaxat mintal are justificarea sa pentru acţiunile pe care le face.
„Să scapi de obsesia imaginii, de dictatul modei; să nu mai trebuie să te machiezi, să nu-ţi mai supraveghezi greutatea; să nu mai fii tratată ca un obiect sexual... Voiau să fie iubite pentru ele însele? Sunt servite acum.”
Transformări ireversibile suferă şi Hélène. Nu-l mai poate iubi pe Benjamin, pentru că
„nu pot uita că m-a părăsit fără să se opună... S-a predat fără să se bată. Am sperat, cu naivitate, că va veni să mă elibereze... că va trece lumea prin foc şi sânge pentru mine. Dar nu, el şi-a încovoiat şira spinării cu o docilitate de sclav. M-a dezamăgit adânc. E o paiaţă, lipsită de curaj şi de suflet. N-aş putea niciodată să-mi reiau viaţa alături de el...”
În acest moment victima Benjamin se simte atras emoţional de răpitorii prietenei sale.
„Am izbucnit în hohote de plâns la pieptul lui Steiner. Nu voiam să cred, pierdusem totul, Hélène mă trădase. Francesca şi Raymond au venit lângă noi. M-au luat în braţele lor, această triplă îmbrăţişare m-a emoţionat mai mult ca orice.”
Totul se termină cu un Benjamin plutind în derivă prin viaţă
„De atunci mă simt în agonie. Am cumpărat dintr-o farmacie câteva măşti pe care m-aţi văzut purtându-le.”
Este mărturisirea pe care personajul lui Bruckner o face doctoriţei Mathilde de la Urgenţe, unde a fost internat. Benjamin e ros de remuşcări
"— Vă rog, duceţi-vă s-o căutaţi, spuneţi-i că n-o să-mi iert niciodată că am dat-o pe mâna bandiţilor ălora.”
Iar doctoriţa care a auzit aceste mărturisiri inacceptabile pentru oamenii mulţi şi normali ai planetei, spune, la sfârşitul romanului:
„Trec adesea pe la urgenţa de la Hotel-Dieu. Tot sper să-l întâlnesc din întâmplare pe Benjamin. I-am păstrat masca, boneta găurită, planul care se decolorează. Sunt sigură că i-au rămas multe să-mi spună.”
Iar nouă, multe ne-au rămas de comentat, dar şi mai multe la care să ne gândim…Suntem atraşi de frumuseţe înaintea atributelor morale, intelectuale ale oamenilor. Azi suntem tineri, mâine bătrâni şi urâţi. Toate vin şi toate trec, sau, cum spunea Eminescu:
„Vreme trece, vreme vine, 
Toate-s vechi şi nouă toate; 
Ce e rău şi ce e bine 
Tu te-ntreabă şi socoate;”






Duminicile, aceste paranteze de liniste, nu mi-au placut niciodata. Nici macar in copilarie.
Au ceva dinainte uzat, sunt lipsite de culoare sau nuante si parca n-au o finalitate particulara.Stiu ca-i ciudat, dar asta e.
LikeLike · ·
Publicat de la Niciun comentariu:

miercuri, 4 iunie 2014

PIANISTUL ORB

PIANISTUL ORB
Autor: Miriam Tkee - Patratica abstracta

In adolescenta obisnuiam sa vizitez, impreuna cu Arabela, pe unchiul ei, Zeno. Un pianist orb, care nu fusese dintotdeauna orb. Ne descria culorile copilariei lui si felul in care isi imagina notele ca fiind culori. Se auzeau din strada acordurile pianului. Ne canta Nocturna de Chopin si ne povestea despre dragostea dintre Chopin si nabadaioasa George Sand. Povestind, se insufletea, un zambet bizar i se intindea pe fata, iar notele deveneau mai indraznete. Imi imaginam doi indragostiti frumosi, el - fragil, ea imprevizibila, si speram, in taina ca povestea se va termina mizerabil, ca sa imi dau motiv sa devin putin trista, si apoi sa incerc sa schimb finalul, cand ajungeam acasa, in patul meu de fata. Chopin bolnav de tuberculoza, furtunoasa George, care, din paginile revistelor lui Zeno parea sa nu fi fost chiar o frumusete, despartirea lor rasunatoare, creau fuioare de depanat in taina. Zeno avea o vecina nostima - era balerina si o chema Oxana. Trimitea priviri de peruzea parca de dincolo de lume. Il vizita serile, el ii canta la pian, ea plangea incetisor. Era indragostita de un aviator care n-o iubea. Cand se intampla sa fim acolo, se copilarea cu noi, ne zbarlea parul si anticipa pentru noi povesti de dragoste uimitoare. Dansa pe muzica lui - avea o rochei ivorie, care cadea fluid pe trupul ei, o mladita, gratie si zbor. Se oprea din cantat si o descriam asa cum arata, ravasita si cu ochii stralucitori, cu parul viu, ca o extensie a dansului - devenise un joc al nostru. Ochii lui albi zambeau. Ne arata albume, reviste vechi: cu cine seamana ? Am indicat o faptura infasurata intr-o naframa ca de borangic, intr-o miscare salbatica. Isadora Duncan. Ea riposta: niet, niet, si se desprindea, se rasucea in aer, cu picioare de gazela, graniţe imprecise, între confuzie şi graţie, spirală fulgurantă. Zeno ne povestea apoi despre dragostea dintre Isadora şi Esenin, despre tragismul vietii lor. Astfel am aflat, inainte sa le ascult la radio sau sa le citesc, povesti de dragoste din toate timpurile. Ma intorceam acasa ingandurata, fericita, si putin indragostita de dragoste. Un gand venea involburat - sa creez ceva frumos, trainic, ceva ce nu exista inca. Pleca tiptil: aveam nevoie de un ghiont. Zeno spunea: ''toate la timpul lor, copile, nu te grabi sa cresti''.
Nu m-am grabit. Am citit poemele lui Esenin abia iarna trecuta.
''Sufletul de friguri mi-l cutremuri''..
..................................
Am plecat in vacanta.
Intr-o dimineata albastra de iarna, traversand orasul, in huruitul tramvaielor inghetate, sufland norisori albi de aer cald, am ajuns la Zeno. Pianul suspina, degetele cadeau moale, apatice. In locul obisnuitei lui veselii, m-a intampinat cu o tristete ca de sfarsit de lume: Oxana s-a sinucis. Ea, atat de plina de viata si de frumusete ? Vitalitatea un triumf. Si acum, o amintire - moartea, o resemnare.
Primavara l-am vizitat din nou. Deasupra pianului se afla un altar cu luminite palpaietoare si un desen naiv, o balerina-libelula. Lacramioare, pretutindeni.
Pianul a tacut, doar vocea lui domoala vorbea despre o fata care ii ravasise sufletul, apoi plecase.
- Ne petrecem viata uitand.
Incepuse sa uite lucruri, iar cel mai tare se temea sa nu o uite pe ea.
- Daca vei vrea sa creezi vreodata ceva care sa transmita emotie, inchide ochii. Contureaza visul, pipaie orizonturile creatiei tale. Impodobeste-o cu viata, trimite din inima ta un flux viu si fa-o sa traiasca. Apoi arat-o lumii. Lumina din ea va face sa rasara alte lumini.
Sa privesti oamenii de aproape sau de departe...daca poti, sa ii privesti dinlauntrul inimii lor, dar si din afara. Sa simti pornirea de a oferi simpatie, in locul lor, simpatia ta, apoi, ca un recul, sa o retragi, un joc, un inceput de haos.
Cand am plecat era noapte. Cerul indepartat parea pictat cu mici vietati celeste, Luna, stelele si Orion, constelatia inserarilor in Ianuarie. Sa ramai singur in lumina rece a lunii, si sa realizezi ca exista ceva dincolo de toate, care nu are hotar.
Nu l-am mai vazut pe Zeno, dar de atunci, cand vreau sa scriu, inchid intai ochii. Apoi... :)
Publicat de la Niciun comentariu:

FANTOMA BALERINA


FANTOMA BALERINA
Autor - Miriam Tkee -  Pătrățica Abstractă

Tocmai incercam sa ies dintr-o afacere amoroasa cu una dintre femeile de-o vara, cu vieti furisate, care depasise usor 40. Ii vorbeam. Nu intelegea. Femeia era foarte indragostita si ma privea contemplativa, cu picioarele rasucite in spirala, pierduta in muzica. Rochia rosie si parul portocaliu o faceau sa para o flacara, una perdanta. Isi facuse planuri abracabdabrante in legatura cu noi, in timp ce tinuse legatura noastra departe de lume. Cu cat se fereste de lumina, dragostea devine, cu timpul, bolnava, ca o plantuta care rateaza fotosinteza. Genul asta de dragoste nu duce la pirostrii, dar poate constitui premisele unei agonii bizare. Pasiune, asteptare, arsura, pustiire. Oricum va muri de moarte naturala. Secatuirea de mister, de substanta. Parasisem multe femei, pe doua dintre ele chiar inainte sa dea nastere celor doi fii ai mei. Asta era si motivul pentru care prietenii ma poreclisera Puma. Despartirile nu ma infiorau si nici macar nu ma intristau. Imi dadeau doar un sentiment de usoara lehamite. Odata dragostea sleita de energie, plecam fara regret.
Femeia in rosu incerca sa ma retina. Plangea.
- Nu plange, fetito. Am sarutat-o, iar pielea ei mirosea a busuioc. Poate o fi fost la biserica. Dragostea le face pe femeile necredincioase sa devina credincioase, macar ca asta nu le aduce si noroc in dragoste.
M-am desprins si am plecat la Busteni.
In munti, in Poiana Ielelor, m-am intalnit de cateva ori cu fantoma unei balerine. Era frumoasa, uluitoare, stravezie, empatica si o chema Oxana. La gat ii stralucea un pandantiv, Twinkle in miniatura. Poti sa zambesti superior (facand cu degetele rasfirate, dinspre tampla, un gest imaginar de spirale in aer), nu este vorba despre o mentalitate mistica. Aceste intalniri chiar au avut loc. Pentru ca singurul limbaj pe care il mai stia era cel al copacilor si al plantelor, cand ma zarea, prefera sa taca omeneste si sa vorbeasca in limbajul padurii, transmitand mesaje vegetale. Am simtit vibratia gandurilor ei, ma gadilau, usor, sub buzunarul stang al camasii, emotii de dincolo de viata. Mesaje de dragoste. O balerina sinucigasa, care nu era alta decat balerina pe care o iubise Zeno. Ma punea pe ganduri faptul ca ea nu stia ca Zeno era de mult oale si ulcele. Ramasese prizoniera padurii, osciland intre zboruri catre cer si balete misterioase, pe muzica frunzelor starnite de vant, pe pamant.
De atunci, poenita din munti a devenit locul meu de reculegere. Nu stiam niciodata de unde va veni, in pasi de dans, unduindu-si pletele.
Intr-o dimineata m-am trezit invaluit de un farmec inefabil. Mi-am dat seama, vag, ca faceam dragoste cu fantoma-balerina. Aplecata asupra chipului meu, se misca usor prin înclinari lente, asa cum marea mangaie stancile sau stabilipozii, o clatinare si o invaluire, in cautarea voluptatii. Nici urma de geruri sticloase sau fiori infernali. Era fierbinte si efervescent, ca un ochi de vulcan.
Nu mi se părea neplacut, poate doar putin absurd. Intins pe spate, cu braţele ciudat de electrizate, in cautarea trupului ei care parea cand real, catifelat, cand fluid, auzeam vocea care imi vorbea cu blandete, cuvinte de o tandrete sfasietoare, al caror sens nu il prindeam, si nici macar nu încercam sa-l inteleg...
Am intrebat-o de ce nu se desprinde de acest pamant pacatos. Mi-a spus ca acum, ca a ars, prin dragoste, pacatul de a-si fi limitat viata, se va desprinde si se va topi in Univers. Deodata am realizat ca as fi regretat sa nu o mai stiu in luminis. Dar eu sunt o fiinta din carne, sange, nervi, am alternative. Faptul ca nu o sa mai am parte de emotiile din luminis, e un detaliu minor. Vreau sa traiesc acest regret, sa scap de el. Vacanta era oricum pe sfarsite. Cand am plecat am stiut ca era ultima oara cand ii simteam prezenta. Cerurile o chemau.
Mark Twain spunea ca "singura diferenta dintre realitate si fictiune este ca fictiunea trebuie sa fie credibila". Cand am ajuns la hotel, am gasit in buzunarul camasii un pandantiv minuscul: o Twinkle argintata.
Publicat de la Niciun comentariu: