Primăvara se aşează greu peste plajă, în straturi de
culoare, de iubire, de ploaie, de frig. Vara pândeşte după draperiile cerului.
Soarele atinge orizontul pe frunte şi inima mea grea. Mă plimb singură pe
plajă, este plină de drăcuşori de mare. Observ oamenii, gesturile lor banale,
le aud râsul. Părul îmi este pestriţ, de atâta dor care trimite lamele de foc
sub torace, într-un joc frenetic. Nimeni nu ar observă golul din acest cuib
ascuns între umerii mei, unde până mai ieri se zbăteau sentimentele ca nişte
iepuri turbaţi în vizuină. În această arhitectură densă de lut, tăcerea urlă în
agonie. După fiecare poveste pierită, nu mai văd unicornul vrăjit păscând
ierburi albastre, nu mai aud nechezatul scăzut şi chemarea. Ştiu chinul, am mai
trecut pe aici, un joc matur pe cont propriu. Iubirea neîmpărtăşită, acest
copil de nicăieri, umple aerul cu mosc şi cu aromă de pământ ud, pinii picură
cochilii de melci, cum picură sudoarea de pe marginea somnului, pe marginea
viselor. Marea dansează cu vântul.
Patratica abstracta
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Hai să batem cu zapadă, zapada !