✫ Ceasul colibri
În această toamnă, timpul mi-a dăruit un ceas colibri cu aripioare de
chihlimbar, bate atât de repede, încât stârneşte cântecul stelelor, iar pe
pământ, arpegiile pisicilor îndrăgostite.
Mă uit pe fereastră, scut de sticlă, pe suprafaţa ei se adună limbi de foc,
frunzele moarte ard strălucitoare, se confruntă aprins, tot mai strâns, un dans
în dungi de lumină şi întuneric.
Asfinţitul râde de mine, cum stau de-a dreapta timpului şi te aştept, iar
sufletul tace la cer, o altă formă de rugăciune. În afara ceasului colibri
atârnă visele mele anterioare.
Când vii, se face primăvară. Fereastra sufletului meu se desface în silabe:
"Hei, tu, elf luminos !" Dar
nimănui nu îi pasă, numai eu te aud, iar florile
de tei sunt gata să izbucnească pe alei.
Mă iei de mâna şi ne plimbăm sub arcadele de glicină. Ne spunem poveşti
peste ceștile de ceai, aburul respiră cuvintele noastre, iar noi, unul pe
altul. Și mă întrebi dacă te mai iubesc.
Uneori e mai bine să nu întrebi, mai bine bucură-te. Dar nu te poţi bucura,
vrei să ştii, risc pe care ţi-l asumi când începi să cauţi adevăruri.
În apropierea cafenelei, un om bătrân, în cadrul uşii, vorbeşte cu moliile,
cu fluturii şi cu melci ieşiţi după ploaie: "Nu,
nu există mai mult. Nu există mai mult, asta-i tot !”
Dar nouă nu ne pasă. Avem această primăvară, ne avem unul pe altul.
Înfășurăm cuvintele în jurul firelor de iarbă, murmurând descântece aducătoare
de noroc.
Există o constantă în lumea în continuă schimbare...
Iubirea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Hai să batem cu zapadă, zapada !