✫Ceasul colibri

Lui Dandu

În această toamnă, timpul mi-a dăruit un ceas colibri cu aripioare de chihlimbar, bate atât de repede, încât stârneşte cântecul stelelor, iar pe pământ, arpegiile pisicilor îndrăgostite.

Uneori e mai bine să nu întrebi, mai bine bucură-te. Dar nu te poţi bucura, vrei să ştii, risc pe care ţi-l asumi când începi să cauţi adevăruri.

Mă uit pe fereastră, scut de sticlă, pe suprafaţa ei se adună limbi de foc, frunzele moarte ard strălucitoare, se confruntă aprins, tot mai strâns, un dans în dungi de lumina şi întuneric.

Asfinţitul râde de mine, cum stau de-a dreapta timpului şi te aştept, iar sufletul tace la cer, o altă formă de rugăciune. În afara ceasului colibri atârnă visele mele anterioare.

Când vii, se face primăvară. Fereastra sufletului meu se desface în silabe: "Hei, tu, elf luminos !"

Dar nimănui nu îi pasă, numai eu te aud, iar florile de tei sunt gata să izbucnească pe alei.

Ne spunem poveşti peste ceștile de ceai, aburul respiră cuvintele noastre, iar noi, unul pe altul, mă iei de mâna şi ne plimbăm peste covorul de iarbă mare. Pe şoselele din afară oraşului se năpustesc tone de oţel şi ploaia udă văzduhul, inundă câmpurile de maci. Lângă o moară părăsită, cumpăna unei fântâni scârţâie a pustiu, ca un semn sfidător. Casele, învelite în straturi groase de frig, de astă iarnă, se retrag în umbra copacilor de pe bulevard. Un om bătrân, în cadrul uşii, vorbeşte cu moliile, cu fluturii şi cu melci ieşiţi după ploaie: "Nu, nu există mai mult. Nu există mai mult, asta-i tot !”

Dar nouă nu ne pasă. Avem această primăvară, ne avem unul pe altul. Înfășurăm cuvintele în jurul firelor de iarbă, murmurând descântece aducătoare de  noroc.

Există o constantă în lumea în continuă schimbare...

Iubirea.