Gol arestat

Mă întreb dacă oamenii cred macar jumătate din ceea ce spun, sau pur și simplu dau din buze si din brate, in fata unui public captiv, care așteaptă vorbe, cu respirația dribland intre gat si inima. Cuvintele se rostogolesc în jos pe limba, limba între dinți, tachinand gingiile, un nod in stomac, nodul e bun, emotia e semn ca esti uman, in plus, nu este o distanta asa mare de la stomac la inima.
Musc violent dintr-un măr și incep sa vorbesc despre…nimic.
Nu radeti de mine… Opriti, opriți muzica ! Aceste clipe merită tăcere.
Locul in care ma duc cu gandul cand imi dau seama ca nu ma ascultati este o casă veche în inima lucrurilor. Arunc cotorul-clepsidră si mă hotărăsc sa vorbesc in gand. Vorbitul in gand este un animal familiar, simte mirosul fricii, ma tine la distanta de impulsuri nebune, cum ar fi sa merg cu ochii inchisi pe alei, izbindu-ma de oameni si stalpi sau sa sărut primul lucru pe care îl vad cand deschid ochii, coborand din taxi (cum a făcut prietena mea din copilarie, Kat, intr-o vara, nimerind cu sarutul un domn in varsta cu o barbă groasa in care se ascundeau stolurile de grauri din vii…)

In stanga mea e o absenta, gol arestat de ganduri, in cap, in schimb, e mare forfota. Vorbesc cu mine si uit sa respir, iar prăpastia dintre buze ma avertizeaza sa tac, pânza de păianjen roz de sub piele cere cu nesat oxigen, respir !
- Soluții se găsesc, iti recomand lobotomie, spune un gand cinic, ranjind.
- Ceea ce există acum, aici, în sezonul mut al inimii mele, este un accident de dragoste și dor. Trece, ai sa vezi ! spune gandul cel bun.
Ma ridic cu dezamăgirea agățată de trup, dar cu o energie noua in ganduri, cateva minute de nimic m-au dezmeticit.
În timp ce ard amintirile, pagină cu pagină, păsări din alt timp isi fâlfâie în flăcări emotiile, si tac in gand, tac si zambesc.
(Miriam Tkee) Pătrățica abstractă