marți, 20 octombrie 2015

Arthur Rimbaud - Corabia beată

Pe Fluviile calme cum lunecam la vale,...
N-am mai simţit că-s dusă de edecarii mei:
Piei Roşii, ţintuindu-i, cu trupurile goale
De stâlpii de pe maluri, trăseseră în ei.

Purtând flamande grâne sau englezeşti bumbacuri,
Pluteam fără să-mi pese ce echipaj aveam.
Când edecarii-aceia au amuţit, pe veacuri,
Am coborât pe Fluvii, oriîncotro voiam.

Eu, ce fusesem, iarna, mai surdă ca un creier
De ţânc, am dat năvală prin mâniosul val.
Peninsulele smulse din somn de-al meu cutreier,
N-au cunoscut un iureş atât de triumfal.

Furtunile-mi sfinţiră treziile marine.
Mai slobodă ca dopul, pe ape-am dănţuit
— Şi zice-se că ele doar leşuri duc, haìne —
Vreo zece nopţi, şi farul neghiob nu mi-a lipsit!

Curata undă verde, mai dulce decât pare
Copiilor chiar mărul cel acru, m-a spălat
De vărsături şi pete de vin; zvârlind în mare
Şi ancora şi cârma, în voie m-a lăsat.

Eu în Poemul Mării mă scald de-atunci — suavă
Licoare lactescentă cu irizări de sori,
Ce soarbe-azurul verde, în care — pală navă —
Vreun înecat coboară, pe gânduri, uneori —

Şi-n care, dând culoare sălciilor seninuri —
Deliruri şi cadenţe ascunse-n străluciri,
Mai largi decât ni-i lira, mai tari ca orice vinuri,
Fac să dospească fierea roşieticei iubiri!

Ştiu bolţile ce crapă sub fulgerele dese,
Ştiu trombele, şi seara, şi zorii plini de-avânt —
Popor de porumbiţe — şi am văzut adese
Tot ce crezut-a Omul că vede pe pământ!

Văzut-am cum un soare pătat de-un mistic sânge
Iluminează cheaguri prelungi şi viorii —
Cum draperia mării, foşnind, sub zări îşi strânge
Talazurile — ai spune eroi de tragedii!

Visat-am noaptea verde cu-omături uluite —
Săruturi care urcă în ochii mării, şui —
Mişcarea unor seve în veci neauzite,
Şi veghile din fosfor, albastre şi gălbui.

Urmat-am, luni de-a rândul, a valurilor turmă —
Ca nişte vaci zălude izbind în stânci, avan —
Fără-a visa că talpa Madonelor, din urmă
E-n stare să împingă puhavul ocean!

Am dat peste Floride fantastice, în care
Erau ochi de pantere cu piei de om, şi flori!
Şi peste curcubee întinse pe sub mare
Ca hăţuri pentru turma verzuielor vâltori!

Văzut-am bălţi dospinde — năvoade uriaşe
În care putrezeşte câte-un Leviatan,
Rostogoliri de ape prin paşnice făgaşe,
Genuni ce sug, cumplite, al apelor noian!

Gheţari, bolţi de jăratec, sori de argint şi aur,
Şi sidefii talazuri — epave-n brune mări,
În care, roşi de pureci, se prăbuşesc balauri
Din arbori strâmbi, cu negre parfumuri în spinări!

Aş fi dorit să vadă copiii-această lume
A undei — peştii-aceia de aur, cântători.
Simţeam că-s legănată de înflorite spume,
Mă-naripa o boare de taină, uneori.

Martir sătul de Zone şi Poli, purtam pe buze
Suspinul mării, — balsam pentru-ostenitu-mi trunchi
Ea îmi zvârlea flori negre cu galbene ventuze —
Şi-nmărmuream, femeie căzută în genunchi...

Aproape ca un òstrov podit cu găinaţuri
De paseri cârcotaşe, cu ochi bălai, pluteam
Până simţeam că-n plasa de-otgoane şi de laţuri
Coboară înecaţii, de-a-ndoaselea!... Eram

Corabie pierdută sub părul mării,-mpinsă
De vânturi în eterul lipsit de paseri; eu
Nici de-ale Hansei pânze n-aş fi putut fi prinsă;
Scheletu-mi beat de apă ar fi plutit mereu;

Eu, slobodă odraslă a fumului şi-a ceţii.
Ce sfredeleam chiar cerul, roşcat precum un zid
Ce poartă — hrană dulce, visată de poeţii
Blajini — licheni de soare şi muci de-azur limpid —

Eu, scândură năucă, smălţată cu planete
Electrice, şi trasă de hipocampi, pe când
Se prăvăleau, izbite de iulie cu sete,
Ultramarine ceruri cu pâlniile-arzând —

Eu, ce simţeam, la cincizeci de leghe depărtare,
Maelstroamele şi chiţii gemând în rut, perechi —
Eu, de albastre-ntinsuri eternă torcătoare,
Duc dorul Europei cu parapete vechi!

Văzut-am siderale arhipelaguri, plauri
Al căror cer bezmetic spre nave stă deschis:
— O, Vlagă viitoare, o, păsăret de aur,
Ţi-s nopţile acestea, loc de surghiun şi vis?

Dar prea am plâns! Ajunge! Sfâşietori sunt zorii.
Amară-i orice lună, şi orice soare-i crunt:
M-a toropit iubirea, căci lâncezi i-s fiorii.
O, sparge-mi-s-ar trunchiul! În mare să m-afund!

De mai doresc vreo apă din Europa-i parcă
Băltoaca neagră, rece, pe care-n asfinţit
Un trist copil, pe vine ciucit, împinge-o barcă
Plăpândă ca un flutur de mai, abia ivit.

O, nu mai pot să lunec prin vraja voastră, valuri,
Menite cărăuşii bumbacului să fiţi,
Nici să înfrunt trufia drapelelor, pe maluri.
Nici să plutesc sub ochii pontoanelor, cumpliţi!

luni, 12 octombrie 2015

Maria Kodama - "o fata de argint suav si aur vehement"


"I can gine you my loneliness, my darkness, the hunger of my heart"
(Jorge Luis Borges)

Jorge Luis Borgeseste faimos pentru povestirile sale fantastice, în care a unit cu măiestrie idei filozofice și metafizice cu temele clasice ale fantasticului (și anume: dublul, realitatea paralela a visului, cărțile misterioase și vrăjite, salturile în timp). Adjectivul "borgezian" definește concepția despre viață ca poveste ("fiction"), ca minciună, ca operă contrafăcută, dată drept adevarată (ca în faimoasele sale recenzii de cărți imaginare).
Orb, el nu a scris nici un roman, doar povestiri şi nuvele, genuri literare al căror maestru incontestabil a rămas până astăzi. De-a lungul a jocuri fantastice de oglinzi, enigme vertiginoase, călătorii imaginare în labirinturile obsedante ale memoriei şi ale timpului, relatările sale fascinante parcurg câmpul tuturor speculaţiilor omeneşti posibile.
Mare călător, în ciuda cecităţii sale, Borges a vizitat adesea Parisul, pe care il vedea prin ochii iubitei sale, Maria Kodama, fiica unui descendent al unor vestiti samurai japonezi, a fost ultima iubita a lui Borges si legatara lui absoluta.

Era "o fata de argint suav si aur vehement."
"Mladie si inalta, cu trasaturi extrem de fine si ochi cenusii. Mai putin decat chipul ei m-a tulburat aerul ei de linistit mister. Zambea cu usurinta si zambetul parea s-o indeparteze.."